Toate operele de arta remarcabile au izvorat din depresie.

O afirmatie foarte adevarata, care mi-a placut si pe care am preluat-o din cartea dialogurilor lui Octavian Paler, purtate cu Daniel Cristea Enache. O carte extraordinara de altfel, si daca as avea ocazia l-as felicita calduros pe domnul Enache atat pentru inspiratia pe care a avut-o, creindu-i astfel ocazia maestrului Paler sa se exprime liber, cat si pentru faptul ca s-a dovedit a fi un excelent inerlocutor.

Revenind la subiect, intr-adevar, nici eu nu-mi amintesc vreun contraexemplu relevant. Sa fie oare fericirea incapabila sa inspire? Sa fie oare asta o regula universal valabila? In cazul asta care ar putea fi explicatia?

Pai sa ne gandim. Omul are, prin structura sa genetica, o anumita doza de egoism, vitala in lupta pentru supravietuire. Este evident ca aceasta doza variaza de la o persoana la alta. Cum se manifesta oare acest egoism in momentele de fericire? Se pare ca prin savurarea cat mai lacoma a acelor clipe.
Sentimentul de fericire se manifesta printr-un soi de excitare nervoasa, complet opus starii de calm, de contemplatie, de liniste, propice momentului creatiei.

Pe de alta parte ce ne misca, in general, pe noi oamenii mai tare? Bucuria altora sau nenorocirile lor? Probabil ca nenorocirile. Bucuriile celor din jur scot la iveala mai degraba un sentiment de invidie - vezi egoismul - decat unul de empatie. Nenorocirile in schimb ne trezesc, in general, un puternic sentiment de compasiune. Compasiune datorata cui? Veti rade poate, tot egoismului. Am credinta ca majoritate covarsitoare a celor care dau pe strada un banut unui cersetor o fac deoarece se transpun, constient sau nu, in locul acestuia. Deci nu-i dau intr-un fel lui, ci lor insisi. Asta ca sa nu mai vorbim de cei care-si asteapta rasplata, insutit, in rai.
Drept urmare, tristetea, depresia, misca mult mai mult. Ar putea un om fericit crea ceva depresiv, care sa miste? Nu ar avea cum!